A avansa inapoi

De multe ori si pe nepusa masa, ma trezesc cu o senzatie acuta ca nu apartin timpului si spatiului in care traiesc. Imi sunt straine goana nebuna, performantele tehnice, operatiile estetice, barbatii care nasc copii, femeile care se cred barbati, hotelurile acvatice, schimbarile total haotice ale vremii, predictiile ingrozitoare despre apropiatul sfarsit al lumii si... poate faptul ca se moare prea mult de cancer... Ar mai fi multe, cate si mai cate, ca daca n-ar fi, nu vi le-as povesti... alta data.

Curajul: ce-a fost si ce-a ajuns

Un tanar presteaza belly dance la televizor. Juriul e extaziat de curajul lui de a fi un pionier in domeniu: este primul barbat care da din buric intr-un mod profesionist, in timp ce-l urmareste o tara-ntreaga! Cat curaj, cata ambitie, toata lumea e cazuta-n admiratie! Cum s-a uitat el la "Clona" si-a avut revelatia vocatiei sale!

De ceva timp, gandesc ca o mama. Dac-ar fi fost baiatul meu, cum m-as fi simtit in acest moment, cand el isi unduie lasciv soldurile pe ritmuri arabesti si-si da ochii peste cap ca o cadana ce face pe seducatoarea? L-as fi considerat curajos? As fi fost mandra de el?
Nu. Si nu de jena c-ar avea alte orientari, ci pentru ca eu cred ca a avea curaj inseamna altceva.
Curajos l-as fi simtit daca si-ar fi salvat prietenul dintr-o situatie de viata si de moarte, curajos ar fi fost daca si-ar fi aparat o credinta profunda, un principiu de viata, intr-un sistem cu totul represiv (cam cum e prin tarile din "Clona"), curajos ar fi fost daca ar fi invins munti de obstacole pentru a-si pune in valoare un talent innascut.
Sa dai din buric nu mi se pare a fi un talent. Chiar si daca te-ai nascut barbat.

O POVESTE

Angela nu s-a gândit niciodată, în tinereţea ei, cum îi va fi conturată viaţa când suma anilor îi va ajunge şi chiar va depăşi să zicem cifra 40. Işi făcea planuri doar pentru viitorul apropiat: pe la 20 şi-un pic trebuia să cucerească statutul de doamnă, curând după aceea pe cel de mamă şi restul, ... era atât de vag şi de îndepărtat, încât nu merita străduinţa plănuirii. De fapt, presupunea ea, acestea două erau momentele de căpătâi din viaţa unei femei şi ce urma după, reprezentau roadele a ceea ce ai semănat în buletin şi în pântec. Rod mai bogat sau mai searbăd, în funcţie de cum ţi-a fost norocul. Oricum, în mintea ei, existenţa se compunea din a trăi de pe urma celor două fapte măreţe de care e în stare o femeie: căsătoria şi maternitatea.
A ajuns la 40. Cu riduri evidente, fără bărbat şi cu o adolescentă de întreţinut. O adevărată dramă pentru ea, o banalitate pentru alţii, ţinând cont de numărul celor care au fost, sunt şi vor mai fi în situaţia ei. Nici acum nu ştie prea bine de ce s-a întâmplat aşa. Rar, la ţigară dimineaţa, îi trece prin cap că poate n-a facut ca altele, care chibzuiesc mai mult înainte de a-şi înfige-n creştet pieptănul cu voal. Şi ce era de cântărit atât? Mirele cu papionul bufant de lângă ea, era şi el un bărbat ca oricare altul, “nici prea bun, dar nici prea rău”, cum zic bătrânele când prescurtează mediocritatea.
Şi aşa a fost consortul şi-n viaţă . Nici prea bun, dar nici prea rău. De fapt, nici nu ştia cum ar fi trebuit să fie ca să-l socotească prea bun. Oare dacă ar fi întâlnit vreodată, oriunde, un “prea bun”, şi-ar fi dat seama? Sau poate chiar “prea bunul” a trecut pe lângă ea pe stradă, privind-o cum îşi suflă nasul in batistă? “Mai rău”, ştia sigur ce-nseamnă. Văzuse la vecine. Bătaia, lenea, nebunia.

Punctul de cotitură în lina-i existenţă, în care stătea acasă şi-şi creştea copilul, aşteptând să-i vină bărbatul de la muncă, a fost atunci cand el n-a mai venit... Pur şi simplu. A dispărut. A plecat si dus a fost.
Mai intai, Angela a crezut c-a murit. L-a căutat la morgă, apoi la rude, apoi la posibile amante, apoi a renunţat.
A revenit el însuşi cu vesti, într-un târziu, după vreo 2 ani şi jumătate. Dovadă că-n orice banal se ascunde un grăunte de originalitate.
A revenit ca să anunţe că s-a stabilit în ţările calde şi că nu se va reîntoarce vreodată. Acolo cresc plante tropicale care-i asigură un viitor mai bun decât producţia autohtonă. În loc de mere acre şi cireşe viermănoase, acolo fructele sunt perfecte: parfumate, spălate, potrivit de mari, potrivit de colorate, potrivit de dulci, potrivite în orice. Iar fructele acestea perfecte preferă, în mod ciudat, ca, în locul mâinilor baştinaşe la fel de extraordinare ca şi ele, să fie culese de palme mai aspre din ţările sărace... Aşa că ce-şi putea dori Ionel mai mult? Decât un trai amărui pe plaiurile natale, mai bine unul dulceag, acolo unde nu ninge niciodată.

Şi a rămas Angelica singură... Singură în fapt, dar nu şi în acte, pentru că Ionel n-a considerat de cuviinţă să mai şi divorţeze. La ce avea nevoie? Nu-i trebuia o nouă nevastă legală. Dacă-i surâdea şansa să-şi ia zborul şi de-acolo într-o altă parte?

Cu oja căzută din vârful fiecărei unghii, cu părul de un roşcat obosit şi cu vârfurile despicate, cu faţa palidă si osoasă, slabă, Angela fuma mult. Ţigări ieftine şi tari. În fiecare dimineaţă, îşi mai turna apă peste zaţul din urmă cu două săptămâni, fierbea o zeamă, o bea şi fuma.
Se gândea. Ce să facă? N-ar fi făcut nimic, dar trebuia făcut ceva. Nu aveau mâncare. Şi nu era vorba de vreun fazan sau vreo icră. Nu era pâine. Nu era salam. Nu erau ţigări. În schimb, erau facturi, faianţa căzută, Andreea care vroia blugi şi un televizor care i-o arăta pe Esmeralda în dublu exemplar. Ca nu cumva să aibă dubii în ce priveşte existenţa masculului atotputernic care salvează o neputincioasă femeie, o duce la vila lui şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.Ca să n-aibă cumva impresia că dacă la ea n-a fost să fie, la altele nu se-ntâmplă.

După câteva luni de gândire, cu ţigara în mână, Angela s-a împăcat cu ideea că este în continuare doamna Angela Procop, dar fără domnul Procop. Nici cu trupul, nici cu spiritul şi mai ales nici cu acei niscaiva lei care păstrau barca familială pe linia de plutire. Nu era acum şi n-avea să mai fie niciodată. Ionel s-a dus. Ca şi cum moartea i-ar fi despărţit.

Aşadar, femeia a trecut la pasul următor: să se gândească ce are de făcut pe mai departe. Din nimic, reuşea încă să mai strângă bani de ţigări şi de abonamentul pe R.A.T.B. al Andreei. Andreea, fata ei, care era la liceu şi care trăia într-o cu totul altă sferă, departe de mamă şi de ţigara care-i fumega leneş prin faţa ochilor, în fiecare dimineaţă. Locuiau în aceeaşi casă, dar parcă una era eschimosă, iar cealaltă dansatoare cu ghirlande în Hawaii.
Andreea era la fel de slabă ca şi mama ei, cu blugi mulaţi, multe brăţări şi acelaşi păr roşcat, dar într-o culoare mai proaspătă, la fel ca tenul ei de numai 17 ani. Nu era frumoasă, nu era urâtă, nici rea, dar nici deosebit de bună. Ca şi părinţii ei, undeva pe la mijloc. În schimb, ce avea ea în plus, erau nişte aripi. Pe antebraţul drept, se odihneau încă din pântecele mamei, două aripi ca ale unui înger. Era un semn din naştere, pe care Angela l-a privit îndelung atunci când asistentele i-au pus fiica pentru prima oară în braţe. Auzise ceva despre aceşti oameni “însemnaţi”, dar nu mai ştia dacă era de bine sau de rău. A amânat atunci momentul în care să se hotărască dacă se bucura sau nu pentru aripile ştanţate în pielea fiicei ei. Nici până astăzi nu s-a decis ce să creadă. Atunci, spera doar ca semnul să nu se-ntindă pe măsură ce copilul va creşte. Acum, spera doar ca aripile fiică-sii să nu-i apară în faţa ochilor când înjura în gând sau când tânjea după momente păcătoase.

Oricât de departe erau una de existenţa celeilalte, Angela credea că ele două totuşi se iubeau. Nu ştia dacă au fost vreodată mai apropiate ca acum, dacă a existat un moment de ruptură căreia ei i-a scăpat şi din cauza căruia Andreea s-a îndepărtat. Important era că aşa stăteau lucrurile acum şi era oarecum bine. Se putea şi mai rău. Alte adolescente îşi dispreţuiau mamele sau fugeau de-acasă cu lunile. Andreea dădea bună dimineaţa, cerea doar strictul necesar şi pleca mult. Se întorcea, deschidea frigiderul, se uita, îl închidea la loc şi pleca. Nici Angela nu insista cu tatonările şi nici Andreea nu părea că le simte nevoia. Într-o săptămână, schimbau doar câteva vorbe.
Andreea nu a comentat dispariţia tatălui. A ascultat scurtul rezumat făcut de mamă şi şi-a văzut mai departe de plecări, sosiri şi aranjatul coamei roşcate. Avea ticul de a-şi băga mereu mâinile prin păr. Şi-l dădea o dată în partea stângă, o dată în partea dreaptă. Şi tot aşa, la nesfârşit. Niciodată nu-l lăsa într-o singură direcţie mai mult de câteva minute, dintr-o dată o vedeai cum îşi ridică mâna şi-şi aruncă pletele pe celălalt umăr. Erau gesturi care ţineau de fiinţa ei şi nimeni nu şi-o închipuia altfel.

Angela se gândea că se mai puteau târî câteva luni în această stare de fapt, dar în curând era nevoie de măsuri urgente. A cântărit toate variantele la care ar fi putut recurge: putea să mai facă menajul pe la doamne înstărite din oraş, aşa cum procedase de mai multe ori în decursul căsniciei cu Ionel, atunci când mai avea nevoie de vreo "rochiţică", iar el nu vroia să i-o cumpere. Ar fi câştigat astfel un ban. Un ban nu-i ajungea acum pentru multele cheltuieli care-i băteau ameninţător în uşa de pal de la etajul 9. Una e o rochiţă, alta e să ţii o casă întreagă şi un copil.
Sau... ar fi putut să înveţe să facă ceva. Dar ce? Nu-i plăcea nimic în mod deosebit. Şi la vârsta asta era inutil de târziu...

Pe măsură ce zilele treceau, Angela devenea din ce în ce mai îngrijorată. Mai cu seamă că nu-i putea atrage atenţia Andreei în legătură cu acest mare impas financiar. Totul trecea pe lângă fiica ei parcă fără s-o atingă, fără s-o trezească. Ricoşa ca o bucată de oţel tot ce ameninţa s-o lovească şi să-i tulbure universul. Angelei nu-i rămânea decât să se descurce singură şi încă repede.

Într-o noapte de septembrie, i-a venit ideea salvatoare. Îi dădea târcoale de ceva vreme, dar până atunci nu avusese curajul s-o privească în faţă şi s-o accepte cu braţele deschise. Acum ştia: se va folosi de farmecul feminin care-i mai rămăsese, singurul atu pe care credea că încă-l mai deţine. Nici la acest capitol nu a stat prea bine în viaţă, dar măcar se descurca onorabil, îşi spunea în gând, încercând să se convingă. Ionel nu fusese un bărbat care să pună prea multă pasiune în patul lor de soţ şi soţie, şi s-o convingă astfel cat este de atrăgătoare, dar nici ea nu simţise să-i dea câteun imbold. Totuşi, în momentul de faţă, era singura soluţie care părea cât de cât profitabilă şi posibil de realizat. Farmecul ca farmecul, dar cum să-l pună la treabă şi să mai şi câştige din asta?
Niciodată în existenţa ei nu s-a gândit atât. Nopţi de-a rândul şi-a tot bătut capul. Se răsucea în pat, făcea lenjeria ghem, muta perna, trăgea draperia, îşi curăţa unghiile, fuma, îşi studia degetele de la picioare şi nimic. Nu găsea nicio soluţie.
Cum să facă, cum să facă? La marginea drumului nu se putea duce, avea o urmă de mândrie moştenită de la nu se ştie care străbuni şi mai ales nu se considera suficient de vulgară, ceea ce în cazul de faţă era clar un defect.
Ce alte variante îi mai rămâneau? La calculator nu ştia să lucreze pentru a se deda la chat, aşa cum procedau unele dintre prietenele fiicei ei de pe scară, proaspăt înţolite. Bocăneau pe trepte cu pantofii lor strălucitori, legănau mândre pe braţ genţile lăcuite şi-şi împingeau cu patos înainte tricourile presărate cu ştrasuri. Le ştia povestea. Seara, după ce-şi umpleau stomacul cu o ciorbă de fasole, aşteptau cuminţi la o telenovelă ca mamele să-şi târască obosite papucii spre pat şi mai târziu ca taţii să trântească uşa de la intrare, chercheliţi după un meci văzut la terasa cu mese de plastic din colţ. Abia apoi, apăsau butonul magic al calculatorului cumpărat în rate de părinţi, pentru a fi adorate de masculi de pe întreaga Planetă, dispuşi să arunce un ban pentru clătirea ochilor.
Angela a luat în calcul şi posibilitatea de a se angaja ca ospătăriţă la cel mai renumit bar din oraş, recunoscut ca loc al aventurilor nocturne. Acolo erau şi posibilităţi de flirt, dar mai era şi de muncă. Nu-i plăcea să le stea altora în picioare. N-o făcuse ea nici pentru socri, când trăiau şi veneau în vizită, d’apăi pentru nişte străini! Foame, foame, dar până la o limită.

Nu putea urma nici drumul lui Ionel spre ţări mai însorite, în căutarea unui furnizor de venit. N-o putea lăsa pe Andreea singură acasă, n-ar fi putut-o lua cu ea în necunoscut.

Au trecut aşa nenumărate nopţi de gânduri şi de planuri. Venise toamna cu adevărat, se înăsprise vremea şi cădeau frunzele. Într-o dimineaţă devreme, când încă se mai îngâna ziua cu noaptea, după o altă noapte de gânduri, nedormită şi înfometată, Angela a coborât să-şi mai ia ţigări de la non-stopul din colţul opus terasei cu mese de plastic. Deja începuse să fie trecută la caiet. Lichidităţile se terminaseră şi habar n-avea cum să strângă altele pentru a fi ştearsă peste o lună, un an, din catastiful cu datornici.
Îşi pusese colanţii şi un pulovăr gros peste cămaşa de noapte. Zgribulită şi cu coama roşcată atârnându-i neglijent peste umeri, Angela a ieşit din scara blocului. Tocmai încerca să-i dea o formă părului nepieptănat, aruncându-l dintr-o parte în alta, că a fost oprită de o voce. A rămas cu mâinile prin păr şi a simţit că salvarea ei a sosit. O salutase un bărbat bine îmbrăcat, sprijinit de o maşină deloc de neglijat.
Angela i-a răspuns şi s-a apropiat. El a părut că o recunoaşte, apoi s-a arătat puţin mirat, apoi jocul a continuat. Figura lui îi era familiară. Şi-a amintit. Era Nicu, un fost coleg de serviciu de-al soţului călător. Deci din acest motiv o abordase, o cunoştea. În capul ei s-a pornit un joc de puzzle cu frânturi de întâmplări din trecut. Îi revenea vag în memorie cum Ionel se văicărea pe-atunci de neînţelegerile pe care le avea cu acest Nicu. Nu pricepea de ce bărbatul ăla nu-l suportă, de ce-l ia peste picior în faţa colegilor şi de ce niciodată nu i-a invitat şi pe ei la căsoiul maică-sii, unde dădea petreceri de pomină. Angela şi Nicu apucaseră totuşi să se vadă de câteva ori, destul cât ea să-şi amintească acum,după 20 de ani, cum el îi aruncase odată printre dinţi: „L-ai căutat mult p’ăsta?”, arătând cu capul spre Ionel. „Lu’ ăsta dacă-i zic că porcu’ zboară, ia deltaplanu’ ca să-l prindă!”. Îl dispreţuia şi Ionel niciodată nu înţelegea .
Angela şi Nicu au schimbat în dimineaţa ceţoasă câteva vorbe şi un număr de telefon.
S-au revăzut la o cafea la la cel mai cunoscut bar din oraş. Angela i-a povestit cum Ionel fugise de acasă şi o anunţase că este pentru totdeauna. Nicu a pufnit doar dispreţuitor din nas şi a privit în altă parte, hotărât să nu spună mai multe despre părerea lui sinceră în legătură cu bărbăţia celui plecat dintre ei.
Nicu i-a povestit la rândul lui că se însurase, că divorţase, că o ducea bine şi vroia să trăiască din plin. Angela era întru totul de acord cu el.


Deşi venise prima zăpadă şi zilele erau din ce în ce mai lăptoase, cu un gri permanent căzut peste oraş, Angela devenise din nou o femeie mulţumită. Parcă viaţa începuse să-i revină pe făgaşul normal, obrajii să i se rotunjească, administratorul să-i zâmbească şi ţigările niciodată să nu-i mai lipsească.

Timpul trecea repede. Era deja Ajunul Crăciunului. Se înserase.
Angela se pregătea sa coboare la magazinul din colţ după ţigări şi nişte praf de copt, pentru că-i venise cheful să reintre în rândul lumii: să coacă nişte cozonaci cu ocazia Naşterii Domnului. Cu o zi înainte se întâlnise cu Nicu, iar la final el îi strecurase discret în buzunarul gecii, ca un pacient în halatul medicului, o sumă care-i ajungea să treacă liniştită peste următoarele două săptămâni.
Andreea, era pregatita si ea pentru o noua iesire în noaptea plină de zăpadă. Numai ea ştia unde pleacă. Angela renunţase să se mai întrebe. Ar fi vrut doar s-o roage să-i cumpere ea cele necesare de jos. N-a îndrăznit însă să mai deschidă gura, atunci când fiica ei i-a aruncat o ultimă privire de gheaţă, din lumea ei de echimosă, înainte de a trânti uşa de la intrare. Purta o rochie scurtă, în partea de jos şi la mâneci, pe care tot Angela i-o cumpărase. Ea o adusese pe lume, iar acum nu numai că nu îndrăznise să-i ceară un serviciu, dar nici nu se încumetase s-o mustre că pleacă cu haina pe mână, în loc să şi-o pună pe umeri. Poate fata n-ar fi înţeles că ea e mama ei şi nu-i dă voie să răcească.

După Andreea, a coborât şi ea. Ningea. Purta acelaşi pulovăr gros şi părul, de această dată proaspăt vopsit, se ascundea sub o căciulă de lână. A început s-alerge către uşa aburindă de la non-stop, târându-şi după ea prin zăpadă cizmele puse în grabă, cu fermoarul deschis. Printre fulgii de nea care-i intrau în ochi şi prin umbrele înserării, a zărit, în acelaşi loc ca şi prima oară, maşina lui Nicu, cu farurile aprinse. Era atât de aproape,încât putea să întindă mâna, să deschidă portiera şi să intre. Însă o altă mână s-a zărit ieşind pe geamul deschis. O mână albă, cu ţigara între degete, a scrumat, geamul s-a ridicat şi maşina s-a îndepărtat.
Prin faţa ochilor,i-au zburat două aripi de înger... Aripi pe care Angela le cunoştea de când erau mici cât bobul de fasole şi pe care le văzuse mărindu-se câte puţin în fiecare an, din ce în ce mai clare şi mai bine conturate...

Carolina

Era a treia oara cand ma duceam s-o caut pe Carolina, asistenta la sectia de hematologie a unui spital din Bucuresti. Prin storurile trase ale cabinetului, o vad cum da ochii peste cap cand o colega o anunta ca "fiica sau nepoata lu' doamna aia" a venit iar. Dupa ce a inteles ca de aceasta data scopul vizitei era acela de a-i introduce 100 de lei intr-unul din buzunarele cu care este prevazut orice halat medical, drept prosternare pentru ca ne gasise un pat, vocea Carolinei suna mieroasa. E uimitor cum aceeasi ochi care se-nvarteau iritati cu cateva secunde mai inainte, au devenit acum blanzi si intelegatori. Aceeasi doi ochi, insotiti de un breton in forma de sarma si o pereche de buze incercuite cu creion.
Pot sa pricep si accept spaga pentru cadrele medicale, tinand cont de raportul dintre studiile, munca si sacrificiile lor pe de o parte si remuneratia statului, pe de alta parte. Dar de ce totusi atata scarba?
Incercand sa-mi gaseasca o explicatie, un nepot rezident imi detaliaza cu asa de mult elan cat de ignoranti sunt pacientii, cat de neascultatori, cat de atoatestiutori si de bagaciosi, probabil asa cum a auzit el pe la maestrii profesori dupa care umbla la vizite, incat mai ca-mi vine sa-l cred.
Nu pot sa-ti intorc reversul medaliei si sa te-ntreb pe tine, tinere doctor, ce fata faci cand ai nevoie de consultanta unui economist, sa zicem, iar el iti plimba dinaintea ochilor pagini de cifre si planuri financiare.Nu esti la fel de necunoscator? Sau cand arhitectul viitoarei tale case iti prezinta proiectul pe care l-a imaginat. Nu ai nevoie de lamuriri, explicatii, asigurari? Te-as intreba, dar nu o fac, pentru ca situatiile nu se pot compara. Pentru ca nimic nu se compara cu viata. Cu frica de a nu o pierde.

Poate Carolina este totusi omul potrivit la locul potrivit. Altcineva, o fire mai sensibila, care sa rezoneze cu durerea fiecarui bolnav de cancer, probabil ca n-ar fi rezistat acolo. S-ar fi consumat pe sine, in mijlocul atator drame.


In salonul alaturat, o adolescenta de vreo 18 ani, cu parul lung, negru, rumena in obraji, isi schimba singura perfuzia, inconjurata de doamne bolnave de leucemie.

Eu si timpul

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc ca implinesc 29 de ani, am o vaga banuiala ca urmeaza 30.
Nu vreau s-aud nici neobositele clisee ale celor de 20 de ani, care cred ca tineretea e vesnica, nici pe-ale celor de 40, care-mi spun cu invidie ca inca sunt atat de tanara.
Ma simt exact de varsta pe care o am. Nu sunt nici Mihaela Radulescu, care afirma ca varsta ei reala este de 25, deci mai tanara pana si decat Dani, nici cineva care-mi marturisea, atat de tanar, ca se simte de 80.
Nu exista un manual despre cum trebuie sa arati, sa te simti si sa te porti la 29 de ani, dar, daca n-as sti ziua nasterii mele, parca tot cifrele astea doua le-as alege sa ma reprezinte acum.
Nu-mi fac bilantul "activitatii" :). E mai putin important sa bifezi ce trebuie facut, conteaza ce strangi in creier si in suflet. Dac-am fost harnica precum o furnicuta in aceasta privinta, "nu spui". E-o chestiune mult prea importanta :).
Ciudat este totusi ca nu mai aud, de la un timp, un alt cliseu. Vezi, le simti lipsa cand nu le mai ai ...:). Este acel "Vai, esti atat de tanara, ai timp sa...." si inlocuiti cu orice vreti pe linia punctata - inveti, iubesti, intalnesti.
In schimb, aud mai des, si, culmea, imi este adresat chiar mie, cuvantul "doamna". O fi de la Matteo, care necheaza mereu in jurul meu?
Ideea e ca de pe la 23 de ani, mi-am dorit sa ne oprim putin, eu si timpul, sa ne mai tragem sufletul. Nu de alta, dar de pe la 10 l-am tot alergat ca sa-l conving sa ma faca mare. Logic ca nu l-am pacalit. Doar nu era sa fiu eu unicul specimen caruia sa-i iasa smecheria?
Pentru ziua mea, n-o sa-mi doresc pace in lume, pentru ca e imposibil si nici nu candidez la Miss, nu-mi doresc viata plina numai cu bucurii pentru cei dragi ai mei, pentru ca stiu ca e ireal, nici sa devin o fire puternica si pragmatica, pentru ca e prea tarziu pentru schimbari radicale. Imi doresc doar sa stau cat mai mult langa Matteo. In ideea ca pot ajuta la fericirea lui.
Regrete? Poate doar unul. Parca nu traiesc pe cat ar trebui.

Esti un parinte permisiv ?

Cand iti vezi pentru prima oara copilul, care pentru tine a fost un mister timp de 9 luni, tot ce-ti doresti este sa-l protejezi de orice ar putea sa-l raneasca, sa-i produca durere, suferinta. Vrei ca nimic rau sa nu-l atinga si cand ii vezi lacrimile curgandu-i pe obraji, nu stii ce sa mai faci ca sa le opresti. Ii promiti ca-ntotdeauna il vei pastra in suflet, il vei proteja, il vei rasfata si-i vei da tot ce e mai bun in viata, asa cum poate tu nu ai primit.

Dar daca dupa ce realizezi ca odrasla ta creste, incepi sa aplici un set de reguli de buna purtare si incetul cu incetul, ajungi sa-l sufoci? Tu, cel care te simteai prietenul lui, te transformi intr-un "Facator de Reguli", mai ales cand vezi ca este influentat de lumea inconjuratoare. Nu poti accepta in ruptul capului ca, cu toate regulamentele tale disciplinare, vezi stand in fata ta un adolescent rebel, dependent de droguri si alcool si care n-are niciun respect pentru educatia pe care i-ai dat-o. Sumbru scenariu de viitor, nu-i asa?

Sa esuezi ca parinte, este o realitate crunta, cu care se confrunta milioane de oameni. Se spune ca sunt patru stiluri principale de crestere a copilului: Autoritarul, Autoritarul Echilibrat, Neiertatorul si Parintele Permisiv. Primul si cel de-al treilea stil sunt considerate ca fiind total nesanatoase.
Cazul mentionat la inceput este adesea cazul Autoritarului, care foloseste o abordare total gresita in cresterea unui copil.
Sa vorbim putin despre parintele permisiv, care reprezinta o alta extrema. Se defineste in mare ca fiind parintele care permite copiilor lui sa faca orice-si doresc. Acest fel de a creste copiii este adesea cauzat de frica de a nu ti-i indeparta. Cand insusi parintii au avut parte de o educatie stricta, cu un parinte autoritar, ei vor, din contra, sa le lase libertate copiilor lor. Aceasta atitudine, in multe cazuri, sfarseste prin a acorda putin prea multa libertate, iar copiii devin incapatanati, nepoliticosi si impertinenti. Desi in unele cazuri oamenii cred ca stilul de parinte permisiv este unul bun de urmat, ei uita ca cei mici trebuie invatati diferenta dintre bine si rau.
Mai jos sunt cateva exemple de parinti permisivi. Cu ajutorul lor, ne putem recunoaste sau nu:
- cand copilul tau se poarta intr-o maniera inacceptabila, ca jignirea altcuiva sau lovirea unui copil, iar tu ii ignori comportamentul
- cand ii oferi orice lucru pentru care se agita si devine chiar isteric; de obicei se intampla asta din frica de a nu-ti crea o imagine proasta in mintea celui mic
- cand il convingi sa faca ceva, mituind-ul; ii promiti ca-i cumperi ce-si doreste, in schimbul terminarii temei
- pentru un parinte este foarte dificil sa spuna "nu", daca este vorba despre un copil adoptat care stie acest lucru; este foarte greu sa fii parintele unui astfel de adolescent
- parintii bogati, care nu au timp sa-si creasca copiii, din nenumarate motive, de asemenea sfarsesc prin a urma drumul de parinte permisiv, din dorinta de a-si face "datoria de parinte"
- parintii singuri sau divortati aproba si ei toate cererile copiilor lor in incercarea de a compensa o anumita vina interioara; in cazul parintelui singur, adesea acesta isi doreste cu disperare sa nu priveze copilul de nimic si in cele din urma cedeaza
- cand copilul este unic la parinti, l-au adus pe lume cu greu sau, din diferite motive, nu-si mai doresc sau nu mai pot face un altul; in aceste cazuri, comoara nepretuita poate face din parinti "sclavii" dorintelor lui
- cand copilul este mai sensibil sau mai bolnavicios, incerci sa nu-i creezi vreo neplacere, sa-l lasi sa se bucure de orice-i trece prin cap: ore in sir la televizor, distrusul jucariilor, etc, etc
Acesti copii sfarsesc prin a fi alintati, incapatanati, le place sa-i umileasca pe ceilalti si sunt lipsiti de respect. Nu pot lua decizii si sunt labili emotional.

Sa ne straduim asadar sa gasim o cale de mijloc intre cele doua extreme: stilul autoritar si cel permisiv. Nu e usor, de exemplu cand cei mici te-ntreaba de zeci de ori daca au voie sa faca ceva, si "de ce nu" si "te rog" si "doar de data asta".
Dar cine suntem noi sa nu-ncercam sa oferim o educatie potrivita unui suflet care, in alte conditii, s-ar fi descurcat onorabil in viata? Raspunsul: "parintele lui", nu este nici pe departe suficient. El are un destin independent de al tau, tu ai doar rolul de a-l invata sa zboare.

Inspirat de: Aparna Jadhav

Pentru tatici: Cum sa-ti faci timp pentru copilul tau. Sapte tips-uri de bun simt.

Generatiile anterioare de tatici munceau din greu ca sa-si intretina familiile,dar jucau un rol mai putin important cand venea vorba de a avea grija de copil.
Am o veste! In ziua de astazi, trebuie sa incercati sa le faceti pe amandoua. Sa munciti la fel de mult ca predecesorii vostri, dar in acelasi timp sa si ajutati la ingrijirea adorabilei creaturi care a venit pe lume. Puteti atinge acest tel cu putina planificare si mult efort.
Iata aici 7 ponturi care poate va vor ajuta sa va faceti timp pentru copil, fara a neglija alte domenii:

1. CALITATEA INTRECE CANTITATEA

Multi tati cred in mod gresit ca trebuie sa petreaca mult timp cu odrasla lor pentru a crea o legatura. Chiar si interactiunile scurte servesc la construirea relatiei voastre. 5 minute de fredonat cantecele, 3 minute de strambaturi caraghioase si chiar 30 de secunde de privit in ochii copilului, pot face diferenta. Si chiar nu exista niciun motiv sa nu-ti poti integra bebele in rutina ta zilnica. Daca nu vrei sa renunti la a afla cursul euro din ziarul de dimineata, fa asta citindu-il copilului tau.
"Bebelusilor nu le pasa daca le citesti o poveste interesanta sau Pagini Aurii", spune Armin Brott, autoarea cartii "The New Father: A Dad's Guide to the First Year". "Le place doar sa-ti auda vocea".

2. FA-TI REZERVARE: DADDY TIME !!!

A-ti face timp pentru copil poate deveni o indeletnicire complicata atunci cand vrei sa intervii peste rutina planificata cu grija de catre mama. De aceea este important sa stabilesti momente cand tu sa-l iei pe cel mic si sa va plimbati impreuna prin imprejurimi, sa dati o tura cu masina, sa o duceti la spalatorie sau chiar sa luati cate ceva din piata. Nu conteaza ca nu faceti conversatie. Timpul asta doar al vostru va face bine relatiei de mai tarziu.

3. TINE-TE DE EL

Cand ti-ai facut un program de petrecere a timpului cu copilul, considera acele momente ca fiind sacre. Daca este randul tau sa-i dai sa manance, nu-ncerca sa scapi, pentru ca esti obosit. Poate si partenera ta este la fel. Daca spui ca-i faci baie copilului cand vii de la munca, nu te baga cu nasu-n calculator lucrand in continuare la proiectele tale.
Fa ca momentele voastre sa fie speciale. Savureaza felul in care minunata creatura se uita in ochii tai. Este divin cum niste margelute caprui, albastre sau verzi te pot face sa uiti pana si cuvantul "mail".

4. SI TOTUSI, NU TE LIMITA LA PROGRAM

Atunci cand mama e ocupata, poti sa schimbi tu scutecul copilului. Te-nseli daca te gandesti ca cel mic nu observa.
"Ei fac diferenta dintre mirosul, textura pielii si rezonanta vocii tatalui si cea a mamei", spune dr. Lillian Beard, profesor la Washington University. Cu alte cuvinte, bebele tau nu numai ca recunoaste, dar si iubeste mainile tale paroase si tehnica cel putin ciudata de schimbare a scutecului. Apreciaza aceste momente. Ele reprezinta timpul in care amandoi ii oferiti o pauza importanta mamei si ajuta la cresterea apropierii dintre voi.
Niciodata nu trece peste oportunitatea de a face lucruri obisnuite. Nu este o activitate spectaculoasa sa schimbi scutece, dar este o oportunitate sa-ti cunosti copilul si el sa te cunoasca pe tine.




5. "FENTEAZA" JOB-UL

Angajatorii din ziua de astazi sunt aproape la fel de "sensibili" atunci cand vine vorba de proaspetii tatici ca si atunci cand vine vorba de mame. Tocmai de aceea, atata timp cat nu-ti afecteaza cariera, ceea ce ar duce si la lovirea familiei, incearca sa-ti iei din cand in cand cateva ore libere de la serviciu.Poti sa te arunci si la o zi intreaga, daca te tine, sau chiar le poti propune sefilor sa mai lucrezi si de acasa.

6. IA-O USOR

Ingrijirea unui copil este mult mai dificila decat oricare alte atributii, pentru ca implica aspecte foarte diferite. Nimeni nu se asteapta sa devii "specialist" dintr-o data. (Bine, mamele pot, dar nimeni altcineva :)), asa ca incearca sa-ti folosesti timpul cu cel mic, incercand sa inveti fiecare element in parte. Pune scutece cateva zile la rand, apoi invata cinci cantecele intr-o saptamana. Astfel, daca te ocupi de invatarea pe rand a fiecarei activitati, fara sa-ncerci sa la faci pe toate o data si haotic, vei fi surprins sa descoperi ca stii mai mult despre preferintele si tendintele copilului tau. Vei constata ca te transformi intr-un tatic mai eficient.

7. NU ASTEPTA SA APARA COPILUL

Cea mai usoara si mai putin perturbatoare metoda de a crea o legatura cu viitorul mostenitor poate fi perioada cand el sau eu se afla inca in burta mamei. Chiar daca vii tarziu de la munca, poti sa-i vorbesti, sa-i canti, sa-l mangai. Chiar daca va desparte o burta, sa nu crezi ca interactiunea voastra nu are importanta. Studiile arata ca fatul recunoaste si raspunde la diferite sunete care ajung in uter si poate distinge intre lumina si intuneric. A-ti face timp pentru copil inainte ca el sa vina pe lume, se refera de asemenea la a-ti rupe din timp pentru a-ti insoti partenera la controalele medicale, pentru a ajuta la cumpararea de carucior si patut.
Si, ai grija,s-ar putea chiar sa-ti placa.