Carolina

Era a treia oara cand ma duceam s-o caut pe Carolina, asistenta la sectia de hematologie a unui spital din Bucuresti. Prin storurile trase ale cabinetului, o vad cum da ochii peste cap cand o colega o anunta ca "fiica sau nepoata lu' doamna aia" a venit iar. Dupa ce a inteles ca de aceasta data scopul vizitei era acela de a-i introduce 100 de lei intr-unul din buzunarele cu care este prevazut orice halat medical, drept prosternare pentru ca ne gasise un pat, vocea Carolinei suna mieroasa. E uimitor cum aceeasi ochi care se-nvarteau iritati cu cateva secunde mai inainte, au devenit acum blanzi si intelegatori. Aceeasi doi ochi, insotiti de un breton in forma de sarma si o pereche de buze incercuite cu creion.
Pot sa pricep si accept spaga pentru cadrele medicale, tinand cont de raportul dintre studiile, munca si sacrificiile lor pe de o parte si remuneratia statului, pe de alta parte. Dar de ce totusi atata scarba?
Incercand sa-mi gaseasca o explicatie, un nepot rezident imi detaliaza cu asa de mult elan cat de ignoranti sunt pacientii, cat de neascultatori, cat de atoatestiutori si de bagaciosi, probabil asa cum a auzit el pe la maestrii profesori dupa care umbla la vizite, incat mai ca-mi vine sa-l cred.
Nu pot sa-ti intorc reversul medaliei si sa te-ntreb pe tine, tinere doctor, ce fata faci cand ai nevoie de consultanta unui economist, sa zicem, iar el iti plimba dinaintea ochilor pagini de cifre si planuri financiare.Nu esti la fel de necunoscator? Sau cand arhitectul viitoarei tale case iti prezinta proiectul pe care l-a imaginat. Nu ai nevoie de lamuriri, explicatii, asigurari? Te-as intreba, dar nu o fac, pentru ca situatiile nu se pot compara. Pentru ca nimic nu se compara cu viata. Cu frica de a nu o pierde.

Poate Carolina este totusi omul potrivit la locul potrivit. Altcineva, o fire mai sensibila, care sa rezoneze cu durerea fiecarui bolnav de cancer, probabil ca n-ar fi rezistat acolo. S-ar fi consumat pe sine, in mijlocul atator drame.


In salonul alaturat, o adolescenta de vreo 18 ani, cu parul lung, negru, rumena in obraji, isi schimba singura perfuzia, inconjurata de doamne bolnave de leucemie.

Eu si timpul

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc ca implinesc 29 de ani, am o vaga banuiala ca urmeaza 30.
Nu vreau s-aud nici neobositele clisee ale celor de 20 de ani, care cred ca tineretea e vesnica, nici pe-ale celor de 40, care-mi spun cu invidie ca inca sunt atat de tanara.
Ma simt exact de varsta pe care o am. Nu sunt nici Mihaela Radulescu, care afirma ca varsta ei reala este de 25, deci mai tanara pana si decat Dani, nici cineva care-mi marturisea, atat de tanar, ca se simte de 80.
Nu exista un manual despre cum trebuie sa arati, sa te simti si sa te porti la 29 de ani, dar, daca n-as sti ziua nasterii mele, parca tot cifrele astea doua le-as alege sa ma reprezinte acum.
Nu-mi fac bilantul "activitatii" :). E mai putin important sa bifezi ce trebuie facut, conteaza ce strangi in creier si in suflet. Dac-am fost harnica precum o furnicuta in aceasta privinta, "nu spui". E-o chestiune mult prea importanta :).
Ciudat este totusi ca nu mai aud, de la un timp, un alt cliseu. Vezi, le simti lipsa cand nu le mai ai ...:). Este acel "Vai, esti atat de tanara, ai timp sa...." si inlocuiti cu orice vreti pe linia punctata - inveti, iubesti, intalnesti.
In schimb, aud mai des, si, culmea, imi este adresat chiar mie, cuvantul "doamna". O fi de la Matteo, care necheaza mereu in jurul meu?
Ideea e ca de pe la 23 de ani, mi-am dorit sa ne oprim putin, eu si timpul, sa ne mai tragem sufletul. Nu de alta, dar de pe la 10 l-am tot alergat ca sa-l conving sa ma faca mare. Logic ca nu l-am pacalit. Doar nu era sa fiu eu unicul specimen caruia sa-i iasa smecheria?
Pentru ziua mea, n-o sa-mi doresc pace in lume, pentru ca e imposibil si nici nu candidez la Miss, nu-mi doresc viata plina numai cu bucurii pentru cei dragi ai mei, pentru ca stiu ca e ireal, nici sa devin o fire puternica si pragmatica, pentru ca e prea tarziu pentru schimbari radicale. Imi doresc doar sa stau cat mai mult langa Matteo. In ideea ca pot ajuta la fericirea lui.
Regrete? Poate doar unul. Parca nu traiesc pe cat ar trebui.