Eu si timpul

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc ca implinesc 29 de ani, am o vaga banuiala ca urmeaza 30.
Nu vreau s-aud nici neobositele clisee ale celor de 20 de ani, care cred ca tineretea e vesnica, nici pe-ale celor de 40, care-mi spun cu invidie ca inca sunt atat de tanara.
Ma simt exact de varsta pe care o am. Nu sunt nici Mihaela Radulescu, care afirma ca varsta ei reala este de 25, deci mai tanara pana si decat Dani, nici cineva care-mi marturisea, atat de tanar, ca se simte de 80.
Nu exista un manual despre cum trebuie sa arati, sa te simti si sa te porti la 29 de ani, dar, daca n-as sti ziua nasterii mele, parca tot cifrele astea doua le-as alege sa ma reprezinte acum.
Nu-mi fac bilantul "activitatii" :). E mai putin important sa bifezi ce trebuie facut, conteaza ce strangi in creier si in suflet. Dac-am fost harnica precum o furnicuta in aceasta privinta, "nu spui". E-o chestiune mult prea importanta :).
Ciudat este totusi ca nu mai aud, de la un timp, un alt cliseu. Vezi, le simti lipsa cand nu le mai ai ...:). Este acel "Vai, esti atat de tanara, ai timp sa...." si inlocuiti cu orice vreti pe linia punctata - inveti, iubesti, intalnesti.
In schimb, aud mai des, si, culmea, imi este adresat chiar mie, cuvantul "doamna". O fi de la Matteo, care necheaza mereu in jurul meu?
Ideea e ca de pe la 23 de ani, mi-am dorit sa ne oprim putin, eu si timpul, sa ne mai tragem sufletul. Nu de alta, dar de pe la 10 l-am tot alergat ca sa-l conving sa ma faca mare. Logic ca nu l-am pacalit. Doar nu era sa fiu eu unicul specimen caruia sa-i iasa smecheria?
Pentru ziua mea, n-o sa-mi doresc pace in lume, pentru ca e imposibil si nici nu candidez la Miss, nu-mi doresc viata plina numai cu bucurii pentru cei dragi ai mei, pentru ca stiu ca e ireal, nici sa devin o fire puternica si pragmatica, pentru ca e prea tarziu pentru schimbari radicale. Imi doresc doar sa stau cat mai mult langa Matteo. In ideea ca pot ajuta la fericirea lui.
Regrete? Poate doar unul. Parca nu traiesc pe cat ar trebui.