sâmbătă, 18 iunie 2011

O POVESTE


Angela nu s-a gândit niciodată, în tinereţea ei, cum îi va fi conturată viaţa când suma anilor îi va ajunge şi chiar va depăşi să zicem cifra 40. Işi făcea planuri doar pentru viitorul apropiat: pe la 20 şi-un pic trebuia să cucerească statutul de doamnă, curând după aceea pe cel de mamă şi restul, ... era atât de vag şi de îndepărtat, încât nu merita străduinţa plănuirii. De fapt, presupunea ea, acestea două erau momentele de căpătâi din viaţa unei femei şi ce urma după, reprezentau roadele a ceea ce ai semănat în buletin şi în pântec. Rod mai bogat sau mai searbăd, în funcţie de cum ţi-a fost norocul. Oricum, în mintea ei, existenţa se compunea din a trăi de pe urma celor două fapte măreţe de care e în stare o femeie: căsătoria şi maternitatea.
A ajuns la 40. Cu riduri evidente, fără bărbat şi cu o adolescentă de întreţinut. O adevărată dramă pentru ea, o banalitate pentru alţii, ţinând cont de numărul celor care au fost, sunt şi vor mai fi în situaţia ei. Nici acum nu ştie prea bine de ce s-a întâmplat aşa. Rar, la ţigară dimineaţa, îi trece prin cap că poate n-a facut ca altele, care chibzuiesc mai mult înainte de a-şi înfige-n creştet pieptănul cu voal. Şi ce era de cântărit atât? Mirele cu papionul bufant de lângă ea, era şi el un bărbat ca oricare altul, “nici prea bun, dar nici prea rău”, cum zic bătrânele când prescurtează mediocritatea.
Şi aşa a fost consortul şi-n viaţă . Nici prea bun, dar nici prea rău. De fapt, nici nu ştia cum ar fi trebuit să fie ca să-l socotească prea bun. Oare dacă ar fi întâlnit vreodată, oriunde, un “prea bun”, şi-ar fi dat seama? Sau poate chiar “prea bunul” a trecut pe lângă ea pe stradă, privind-o cum îşi suflă nasul in batistă? “Mai rău”, ştia sigur ce-nseamnă. Văzuse la vecine. Bătaia, lenea, nebunia.

Punctul de cotitură în lina-i existenţă, în care stătea acasă şi-şi creştea copilul, aşteptând să-i vină bărbatul de la muncă, a fost atunci cand el n-a mai venit... Pur şi simplu. A dispărut. A plecat si dus a fost.
Mai intai, Angela a crezut c-a murit. L-a căutat la morgă, apoi la rude, apoi la posibile amante, apoi a renunţat.
A revenit el însuşi cu vesti, într-un târziu, după vreo 2 ani şi jumătate. Dovadă că-n orice banal se ascunde un grăunte de originalitate.
A revenit ca să anunţe că s-a stabilit în ţările calde şi că nu se va reîntoarce vreodată. Acolo cresc plante tropicale care-i asigură un viitor mai bun decât producţia autohtonă. În loc de mere acre şi cireşe viermănoase, acolo fructele sunt perfecte: parfumate, spălate, potrivit de mari, potrivit de colorate, potrivit de dulci, potrivite în orice. Iar fructele acestea perfecte preferă, în mod ciudat, ca, în locul mâinilor baştinaşe la fel de extraordinare ca şi ele, să fie culese de palme mai aspre din ţările sărace... Aşa că ce-şi putea dori Ionel mai mult? Decât un trai amărui pe plaiurile natale, mai bine unul dulceag, acolo unde nu ninge niciodată.

Şi a rămas Angelica singură... Singură în fapt, dar nu şi în acte, pentru că Ionel n-a considerat de cuviinţă să mai şi divorţeze. La ce avea nevoie? Nu-i trebuia o nouă nevastă legală. Dacă-i surâdea şansa să-şi ia zborul şi de-acolo într-o altă parte?

Cu oja căzută din vârful fiecărei unghii, cu părul de un roşcat obosit şi cu vârfurile despicate, cu faţa palidă si osoasă, slabă, Angela fuma mult. Ţigări ieftine şi tari. În fiecare dimineaţă, îşi mai turna apă peste zaţul din urmă cu două săptămâni, fierbea o zeamă, o bea şi fuma.
Se gândea. Ce să facă? N-ar fi făcut nimic, dar trebuia făcut ceva. Nu aveau mâncare. Şi nu era vorba de vreun fazan sau vreo icră. Nu era pâine. Nu era salam. Nu erau ţigări. În schimb, erau facturi, faianţa căzută, Andreea care vroia blugi şi un televizor care i-o arăta pe Esmeralda în dublu exemplar. Ca nu cumva să aibă dubii în ce priveşte existenţa masculului atotputernic care salvează o neputincioasă femeie, o duce la vila lui şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.Ca să n-aibă cumva impresia că dacă la ea n-a fost să fie, la altele nu se-ntâmplă.

După câteva luni de gândire, cu ţigara în mână, Angela s-a împăcat cu ideea că este în continuare doamna Angela Procop, dar fără domnul Procop. Nici cu trupul, nici cu spiritul şi mai ales nici cu acei niscaiva lei care păstrau barca familială pe linia de plutire. Nu era acum şi n-avea să mai fie niciodată. Ionel s-a dus. Ca şi cum moartea i-ar fi despărţit.

Aşadar, femeia a trecut la pasul următor: să se gândească ce are de făcut pe mai departe. Din nimic, reuşea încă să mai strângă bani de ţigări şi de abonamentul pe R.A.T.B. al Andreei. Andreea, fata ei, care era la liceu şi care trăia într-o cu totul altă sferă, departe de mamă şi de ţigara care-i fumega leneş prin faţa ochilor, în fiecare dimineaţă. Locuiau în aceeaşi casă, dar parcă una era eschimosă, iar cealaltă dansatoare cu ghirlande în Hawaii.
Andreea era la fel de slabă ca şi mama ei, cu blugi mulaţi, multe brăţări şi acelaşi păr roşcat, dar într-o culoare mai proaspătă, la fel ca tenul ei de numai 17 ani. Nu era frumoasă, nu era urâtă, nici rea, dar nici deosebit de bună. Ca şi părinţii ei, undeva pe la mijloc. În schimb, ce avea ea în plus, erau nişte aripi. Pe antebraţul drept, se odihneau încă din pântecele mamei, două aripi ca ale unui înger. Era un semn din naştere, pe care Angela l-a privit îndelung atunci când asistentele i-au pus fiica pentru prima oară în braţe. Auzise ceva despre aceşti oameni “însemnaţi”, dar nu mai ştia dacă era de bine sau de rău. A amânat atunci momentul în care să se hotărască dacă se bucura sau nu pentru aripile ştanţate în pielea fiicei ei. Nici până astăzi nu s-a decis ce să creadă. Atunci, spera doar ca semnul să nu se-ntindă pe măsură ce copilul va creşte. Acum, spera doar ca aripile fiică-sii să nu-i apară în faţa ochilor când înjura în gând sau când tânjea după momente păcătoase.

Oricât de departe erau una de existenţa celeilalte, Angela credea că ele două totuşi se iubeau. Nu ştia dacă au fost vreodată mai apropiate ca acum, dacă a existat un moment de ruptură căreia ei i-a scăpat şi din cauza căruia Andreea s-a îndepărtat. Important era că aşa stăteau lucrurile acum şi era oarecum bine. Se putea şi mai rău. Alte adolescente îşi dispreţuiau mamele sau fugeau de-acasă cu lunile. Andreea dădea bună dimineaţa, cerea doar strictul necesar şi pleca mult. Se întorcea, deschidea frigiderul, se uita, îl închidea la loc şi pleca. Nici Angela nu insista cu tatonările şi nici Andreea nu părea că le simte nevoia. Într-o săptămână, schimbau doar câteva vorbe.
Andreea nu a comentat dispariţia tatălui. A ascultat scurtul rezumat făcut de mamă şi şi-a văzut mai departe de plecări, sosiri şi aranjatul coamei roşcate. Avea ticul de a-şi băga mereu mâinile prin păr. Şi-l dădea o dată în partea stângă, o dată în partea dreaptă. Şi tot aşa, la nesfârşit. Niciodată nu-l lăsa într-o singură direcţie mai mult de câteva minute, dintr-o dată o vedeai cum îşi ridică mâna şi-şi aruncă pletele pe celălalt umăr. Erau gesturi care ţineau de fiinţa ei şi nimeni nu şi-o închipuia altfel.

Angela se gândea că se mai puteau târî câteva luni în această stare de fapt, dar în curând era nevoie de măsuri urgente. A cântărit toate variantele la care ar fi putut recurge: putea să mai facă menajul pe la doamne înstărite din oraş, aşa cum procedase de mai multe ori în decursul căsniciei cu Ionel, atunci când mai avea nevoie de vreo "rochiţică", iar el nu vroia să i-o cumpere. Ar fi câştigat astfel un ban. Un ban nu-i ajungea acum pentru multele cheltuieli care-i băteau ameninţător în uşa de pal de la etajul 9. Una e o rochiţă, alta e să ţii o casă întreagă şi un copil.
Sau... ar fi putut să înveţe să facă ceva. Dar ce? Nu-i plăcea nimic în mod deosebit. Şi la vârsta asta era inutil de târziu...

Pe măsură ce zilele treceau, Angela devenea din ce în ce mai îngrijorată. Mai cu seamă că nu-i putea atrage atenţia Andreei în legătură cu acest mare impas financiar. Totul trecea pe lângă fiica ei parcă fără s-o atingă, fără s-o trezească. Ricoşa ca o bucată de oţel tot ce ameninţa s-o lovească şi să-i tulbure universul. Angelei nu-i rămânea decât să se descurce singură şi încă repede.

Într-o noapte de septembrie, i-a venit ideea salvatoare. Îi dădea târcoale de ceva vreme, dar până atunci nu avusese curajul s-o privească în faţă şi s-o accepte cu braţele deschise. Acum ştia: se va folosi de farmecul feminin care-i mai rămăsese, singurul atu pe care credea că încă-l mai deţine. Nici la acest capitol nu a stat prea bine în viaţă, dar măcar se descurca onorabil, îşi spunea în gând, încercând să se convingă. Ionel nu fusese un bărbat care să pună prea multă pasiune în patul lor de soţ şi soţie, şi s-o convingă astfel cat este de atrăgătoare, dar nici ea nu simţise să-i dea câteun imbold. Totuşi, în momentul de faţă, era singura soluţie care părea cât de cât profitabilă şi posibil de realizat. Farmecul ca farmecul, dar cum să-l pună la treabă şi să mai şi câştige din asta?
Niciodată în existenţa ei nu s-a gândit atât. Nopţi de-a rândul şi-a tot bătut capul. Se răsucea în pat, făcea lenjeria ghem, muta perna, trăgea draperia, îşi curăţa unghiile, fuma, îşi studia degetele de la picioare şi nimic. Nu găsea nicio soluţie.
Cum să facă, cum să facă? La marginea drumului nu se putea duce, avea o urmă de mândrie moştenită de la nu se ştie care străbuni şi mai ales nu se considera suficient de vulgară, ceea ce în cazul de faţă era clar un defect.
Ce alte variante îi mai rămâneau? La calculator nu ştia să lucreze pentru a se deda la chat, aşa cum procedau unele dintre prietenele fiicei ei de pe scară, proaspăt înţolite. Bocăneau pe trepte cu pantofii lor strălucitori, legănau mândre pe braţ genţile lăcuite şi-şi împingeau cu patos înainte tricourile presărate cu ştrasuri. Le ştia povestea. Seara, după ce-şi umpleau stomacul cu o ciorbă de fasole, aşteptau cuminţi la o telenovelă ca mamele să-şi târască obosite papucii spre pat şi mai târziu ca taţii să trântească uşa de la intrare, chercheliţi după un meci văzut la terasa cu mese de plastic din colţ. Abia apoi, apăsau butonul magic al calculatorului cumpărat în rate de părinţi, pentru a fi adorate de masculi de pe întreaga Planetă, dispuşi să arunce un ban pentru clătirea ochilor.
Angela a luat în calcul şi posibilitatea de a se angaja ca ospătăriţă la cel mai renumit bar din oraş, recunoscut ca loc al aventurilor nocturne. Acolo erau şi posibilităţi de flirt, dar mai era şi de muncă. Nu-i plăcea să le stea altora în picioare. N-o făcuse ea nici pentru socri, când trăiau şi veneau în vizită, d’apăi pentru nişte străini! Foame, foame, dar până la o limită.

Nu putea urma nici drumul lui Ionel spre ţări mai însorite, în căutarea unui furnizor de venit. N-o putea lăsa pe Andreea singură acasă, n-ar fi putut-o lua cu ea în necunoscut.

Au trecut aşa nenumărate nopţi de gânduri şi de planuri. Venise toamna cu adevărat, se înăsprise vremea şi cădeau frunzele. Într-o dimineaţă devreme, când încă se mai îngâna ziua cu noaptea, după o altă noapte de gânduri, nedormită şi înfometată, Angela a coborât să-şi mai ia ţigări de la non-stopul din colţul opus terasei cu mese de plastic. Deja începuse să fie trecută la caiet. Lichidităţile se terminaseră şi habar n-avea cum să strângă altele pentru a fi ştearsă peste o lună, un an, din catastiful cu datornici.
Îşi pusese colanţii şi un pulovăr gros peste cămaşa de noapte. Zgribulită şi cu coama roşcată atârnându-i neglijent peste umeri, Angela a ieşit din scara blocului. Tocmai încerca să-i dea o formă părului nepieptănat, aruncându-l dintr-o parte în alta, că a fost oprită de o voce. A rămas cu mâinile prin păr şi a simţit că salvarea ei a sosit. O salutase un bărbat bine îmbrăcat, sprijinit de o maşină deloc de neglijat.
Angela i-a răspuns şi s-a apropiat. El a părut că o recunoaşte, apoi s-a arătat puţin mirat, apoi jocul a continuat. Figura lui îi era familiară. Şi-a amintit. Era Nicu, un fost coleg de serviciu de-al soţului călător. Deci din acest motiv o abordase, o cunoştea. În capul ei s-a pornit un joc de puzzle cu frânturi de întâmplări din trecut. Îi revenea vag în memorie cum Ionel se văicărea pe-atunci de neînţelegerile pe care le avea cu acest Nicu. Nu pricepea de ce bărbatul ăla nu-l suportă, de ce-l ia peste picior în faţa colegilor şi de ce niciodată nu i-a invitat şi pe ei la căsoiul maică-sii, unde dădea petreceri de pomină. Angela şi Nicu apucaseră totuşi să se vadă de câteva ori, destul cât ea să-şi amintească acum,după 20 de ani, cum el îi aruncase odată printre dinţi: „L-ai căutat mult p’ăsta?”, arătând cu capul spre Ionel. „Lu’ ăsta dacă-i zic că porcu’ zboară, ia deltaplanu’ ca să-l prindă!”. Îl dispreţuia şi Ionel niciodată nu înţelegea .
Angela şi Nicu au schimbat în dimineaţa ceţoasă câteva vorbe şi un număr de telefon.
S-au revăzut la o cafea la la cel mai cunoscut bar din oraş. Angela i-a povestit cum Ionel fugise de acasă şi o anunţase că este pentru totdeauna. Nicu a pufnit doar dispreţuitor din nas şi a privit în altă parte, hotărât să nu spună mai multe despre părerea lui sinceră în legătură cu bărbăţia celui plecat dintre ei.
Nicu i-a povestit la rândul lui că se însurase, că divorţase, că o ducea bine şi vroia să trăiască din plin. Angela era întru totul de acord cu el.


Deşi venise prima zăpadă şi zilele erau din ce în ce mai lăptoase, cu un gri permanent căzut peste oraş, Angela devenise din nou o femeie mulţumită. Parcă viaţa începuse să-i revină pe făgaşul normal, obrajii să i se rotunjească, administratorul să-i zâmbească şi ţigările niciodată să nu-i mai lipsească.

Timpul trecea repede. Era deja Ajunul Crăciunului. Se înserase.
Angela se pregătea sa coboare la magazinul din colţ după ţigări şi nişte praf de copt, pentru că-i venise cheful să reintre în rândul lumii: să coacă nişte cozonaci cu ocazia Naşterii Domnului. Cu o zi înainte se întâlnise cu Nicu, iar la final el îi strecurase discret în buzunarul gecii, ca un pacient în halatul medicului, o sumă care-i ajungea să treacă liniştită peste următoarele două săptămâni.
Andreea, era pregatita si ea pentru o noua iesire în noaptea plină de zăpadă. Numai ea ştia unde pleacă. Angela renunţase să se mai întrebe. Ar fi vrut doar s-o roage să-i cumpere ea cele necesare de jos. N-a îndrăznit însă să mai deschidă gura, atunci când fiica ei i-a aruncat o ultimă privire de gheaţă, din lumea ei de echimosă, înainte de a trânti uşa de la intrare. Purta o rochie scurtă, în partea de jos şi la mâneci, pe care tot Angela i-o cumpărase. Ea o adusese pe lume, iar acum nu numai că nu îndrăznise să-i ceară un serviciu, dar nici nu se încumetase s-o mustre că pleacă cu haina pe mână, în loc să şi-o pună pe umeri. Poate fata n-ar fi înţeles că ea e mama ei şi nu-i dă voie să răcească.

După Andreea, a coborât şi ea. Ningea. Purta acelaşi pulovăr gros şi părul, de această dată proaspăt vopsit, se ascundea sub o căciulă de lână. A început s-alerge către uşa aburindă de la non-stop, târându-şi după ea prin zăpadă cizmele puse în grabă, cu fermoarul deschis. Printre fulgii de nea care-i intrau în ochi şi prin umbrele înserării, a zărit, în acelaşi loc ca şi prima oară, maşina lui Nicu, cu farurile aprinse. Era atât de aproape,încât putea să întindă mâna, să deschidă portiera şi să intre. Însă o altă mână s-a zărit ieşind pe geamul deschis. O mână albă, cu ţigara între degete, a scrumat, geamul s-a ridicat şi maşina s-a îndepărtat.
Prin faţa ochilor,i-au zburat două aripi de înger... Aripi pe care Angela le cunoştea de când erau mici cât bobul de fasole şi pe care le văzuse mărindu-se câte puţin în fiecare an, din ce în ce mai clare şi mai bine conturate...