Despre noi

Ma-ntrebi cum se mai simte.
Iti spun ca m-a uimit. Imi da o lectie pe care sa n-o uit, mai ales atunci cand voi avea nevoie de ea.
N-am mai vazut pe cineva intr-o situatie de viata si de moarte, cu sufletul atat de senin si linistit.
Chiar daca va fi operata, chiar daca nu, chiar daca traieste, chiar daca moare, pe ea n-o framanta nicio frica. Zice ca le-a lasat in grija altcuiva. Ii spune Dumnezeu.
Cand i-am povestit cuiva ce mi-a spus ea ca simte, mi-a replicat rapid, inainte sa ma explic: “Fericiti cei saraci cu duhul”. Am avut sentimentul neplacut ca, in schema gandirii lui, aceasta expresie este sinonimul unuia mai nescolit, mai neplimbat, cu mintea mai goala, de la care te-astepti sa creada in grozavii precum forte straine veghindu-ne din nori...Eu prefer sa cred ca acesti "saraci cu duhul", au loc mai mult in sufletul lor pentru sentimente primare cum ar fi increderea, mila, emotia,curajul. Camarutele mintii si spiritului lor nu sunt intesate cu toate cunostintele, nu sunt imbuibate cu toate trairile exceptionale (cu sensul de neobisnuite), nu sunt "uzate" de experimentari poate esuate.

Pe cea de care-ti spun, eu, tu, n-o putem intelege, pentru ca noi nu credem cu adevarat in nimeni si nimic pe lumea asta. Nici macar in noi. Nici macar in copiii nostri, fiinte sfinte de-aici din inima. Sunt si ei oameni si desi-i educi intr-un fel si crezi c-ar trebui sa stii la ce sa te astepti din partea lor, vine un moment cand poate-ar trebui sa fie langa tine, dar locul lor e gol.

Am impresia, sau cel putin asa simt eu, ca suntem toti ca niste animale speriate intr-o padure dusmanoasa, cu urechile ciulite, cu inima bubuind in piept si tresarind de groaza la fiecare fosnet de frunze. Dac-am mai avea si-un pui dupa noi, teama ar fi si mai mare: fara noi, ce-ar face el singur, intr-o lume plina de primejdii? Sa i se-ntample ceva, nimic pe lume nu ne-ar putea alina...

Ne e frica de boli: cancere de toate felurile, localizate chiar si-n ultimul fir de par, gripe porcine, erori medicale; am auzit ca pana si-un stranut oprit din avant, ar putea crea o presiune atat de mare in corp, incat sa disloce o vertebra si sa ne lase paralizati pe viata. Ne e frica de oamenii de langa noi: psihopati,nebuni de toate felurile, perversi, mincinosi, rai. De la un timp incoace, ne mai e frica si de locul in care traim, de pamantul pe care stam, de soare, de cer, despre care la scoala invatasem ca ne sunt prietene. Programele de stiri transmit live cutremure, tornade, incendii... Nutritionistii ne sfatuiesc sa mancam cat mai natural. Noi nu gasim ”natural” pe rafturile hipermarketurilor. Si-aici nu vorbesc despre inscriptiile de pe ambalaje.

Cat de usor ar fi sa scapi de grijile pentru tine si-ai tai,care-ti bat darabana-n subconstient ca intr-o zi se va apropia si de voi vreo nenorocire! .. Ce simplu-ar fi sa le pui pe umerii altcuiva si sa fii sigur ca acel cineva le va rezolva cum va putea mai bine... !

Ma gandesc ca increderea deplina a omului de care-ti vorbesc, in acest Cineva, nu vine-asa,... peste noapte. Nu. E o relatie cladita in ani, ani de incercari, indoieli, testari reciproce, certuri, despartiri, dispute, intre ei doi. Se pare totusi ca impreuna au trecut testul timpului...

Ma mai gandesc ca vom cauta din ce in ce mai mult adapost si incredere in ceva sau cineva. Vremurile nu se prezinta ciclamen.